Fug, dar încă aş…

Alerg de prea mult timp si simt cum coapsele incep sa ma doara. Genunchiul meu e prea uzat pentru varsta mea. Gambele aproape ca incep sa-i cedeze presiunii si nimic ce-mi apartine nu ma mai asculta. Inca alerg, iar memebrele inca ma dor. Torsul meu se simte inutil, epuizat, prea greu pentru picioarele mele, si totusi el e povara pe care trebuie s-o car in fuga nebuna. Agitatia e peste tot in jurul meu, dar ceva ma face sa raman imuna, desi alerg fara oprire de o vreme, incat simt perioada in mainile-mi care acum incep sa se moleseasca si in urmele de pe chipul acoperit de fire albe de par, ce acum cateva secunde erau de un negru intens. Probabil iluzia adrenalinei imi maseaza usor perceptiile, incat ceva ma tine in loc, desi inca ma vad alergand.  Si nu, nu vad sa ma opresc curand, caci desi pulsul mi-e ridicat si corpul contractat, muschii mei alearga pe un teren vid in care se cred unici, unici intr-un mediu inutil, un mediu fara speranta, fara viata.

Inca alerg. Oamenii agitati n-au incetat si ii vad atat de nemilosi. Simt cum se napustesc asupra mea, vor sa ma sfasie, sa ma atinga delicat si dur, sa imi simta deliciul durerii si sa ma imbete cu otrava lor. Sa ma hraneasca cu minciuni sau cu adevaruri false, sa ma faca sa privesc ipoteze inconcrete si sa ma drogheze cu duhoarea lumii. Sa ma faca sa miros imputita lor aroma si sa ma indoape cu corpuri identice si ascunse. Totul e vag in vointa lor, totul e vag pentru mine.

Cuvintele astea tot mai dese imi fac venele sa se contracte, sa se umfle pana la pragul exploziei, sa se albastreasca ingrozite si sa-mi alunge tot sangele catre ceva-ul spre care alerg.  Tremuratul abia a aparut, dar nu pare sa persiste. E prea slab pentru ei, e prea slab pentru mine, incat se duce repede, incat aproape ca ma obsedeaza raceala lui, modul in care m-a ocolit, cand poate aveam nevoie sa-l simt. Creierul mi se descompune, iar mintea mi se imprastie in mii si mii de parti doar pentru a aduna ramasitele. Totusi, incapabilitatea e departe de a fi simtita, caci niciodata n-am simtit mai multa putere ca acum. Totul se deschide in fata mea, il analizez, il resping, il ignor, si nu il accept, il las in urma mea, caci inca alerg si el a obosit, nu tine pasul. Nimic nu ma mai urmareste, nici sufletul care, desi atat de unic, pare refolosit, uzat de atatia si stors de fanteziile trecutului, sufocat de pofta prezentului, nedaruit viitorului. Tocmai d-aia el cedeaza, ma face sa nu-i mai aud ritmul, imi schimba perceptia, e prea calm ca sa-l mai suport in negarea continua din juru-mi. Prea tarziu isi revine ca sa mai am pofta de el. Totul a pierit, nimic nu mai e totul, ceva-ul e totul, ceva-ul e nimic, ceva-ul era acolo, iar acum descopar ca fascinatia mea se hraneste cu nimicuri, se indoapa cu vagul, cu inconcretul, cu inutilul.

Simt mirosul putred la ceea ce obisnuia sa fie frumosul. Epuizat pana la limitele pe care nu le poate vedea la mine, banalul e ocolit de adrenalina ce-mi inconjoara toate componentele, tot ce formeaza Eul, tot ce obisnuiam sa fiu, tot ce sunt, tot ce poate voi fi, daca continui sa alerg. Duhoarea vrea sa ma ameteasca. Vijelie de simtiri, inima fara sentimente, inima doar ca organ, creier fara ganduri, creier doar ca organ. Lemn in juru-mi, lemn ce vrea sa-mi blocheze calea…si pamant, pamant ce vrea sa nu ma mai lase sa respir. Eu vreau sa continui sa alerg…

tumblr_mjo34u8hdV1s89xxqo1_500

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s