Efectul unui suflet de un metru 45

Are obrajii rosii in contrast cu palidul chip rotund si mic ascuns sub gluga-i prea mare ce pare ca il domina. Zambetul i se reflecta siret de acolo fix pe retina mea si ma atrage, caci in monotonia mea se pare ca vreau sa aflu motivul unui individ atat de fericit.
In momentul asta ma tem ca si el va fi una dintre persoanele care par fericite, dar care sufera mai mult decat si-ar imagina cineva vreodata. Totusi, inca sper ca e prea mic ca sa i se intample asta.

Ma opresc in intersectia care ma pune sa decid mult  prea repede daca sa imi continui drumul si sa il ignor sau..dar cine poate ignora un om fericit? Acum astept, astept un indiciu, un semn ca si eu pot fi la fel de fericita, astept, desi stiu cat de mult nu imi place sa stau neputincioasa lasand sa treaca momente, clipe, vieti pe langa mine. Rabdarea nu m-a caracterizat vreodata si nici nu cred ca o pot intelege pentru ca sunt convinsa ca rabdarea aduce tristete si, odata cu ea, liniste profunda, caci singurul rationament ce mi-ar face sangele sa circule mai lent, un organ sa cedeze in favoarea altuia, inima sa fie mai calma, m-ar duce la linistea pe care nu mi-o doresc, asa ca agitatia. , cat timp are efectul invers, mi-e benefica.

Acum, cand deja il privesc mai atent,constat ca nu are mai mult de un metru 45. E un copil, ce ma asteptam? Isi arunca rapid ghiozdanul in fata primului bloc din intersectie, probabil pentru ca nici lui nu-i place rabdarea, si alearga undeva. Nu imi dau seama exact unde, sunt prea departe. Ma apropii si campul meu vizual isi atinge iar scopul. Ma intreb care e limita la care pot ajunge cand am un astfel de scop.

Cred ca ma pierd in ganduri si ca subtilitatea ma abandoneaza, caci copilul se uita la mine speriat. Acum nu mai sunt in intersectie, ci la un metru de el. Nici nu am sesizat cand am trecut strada. Uneori, constat ca norocul salveaza vieti caci vrea sa ajungem la un compromis cu sufletul nostru, car  e incapabil sa ne abandoneze fara sa lamureasca situatia.

Nu intelege. Nici eu nu inteleg ce fac, sincer. Stam asa cateva secunde si simt ceva pe cat de simplu, pe atat de zguduitor pentru o parte din mine. Ceva rece imi atinge fin mana stanga si il vad iar. Zambetul acela. Zambetul ce devenise scopul meu. Baietelul, purtandu-mi un discurs prin ochii-i pe care acum ii vad prea clar ma linisteste. Ma trage de mana si il urmez. E ciudat ca am incredere in cineva atat de repede, dar el putea sa imi faca orice rau, caci tot n-as fi scos vreun cuvant, nu m-as fi agitat. Oare fericirea m-ar putea face sa am rabdare?

De ce oamenii au incredere oarba in copii si de ce acestia au in oamenii mari? Daca as putea, as opri timpul numai pentru copilul acesta, caci nu vreau sa creasca si sa invete ca oamenii sunt si rai, ca trebuie sa fie atent sa nu-l raneasca cei din jurul lui, ca trebuie sa isi gradeze increderea, ca trebuie sa se astepte sa fie dezamagit. El e asa naiv si pur si mi-e atat de teama ca va fi prea murdar in jurul lui pentru cat va putea suporta atunci. El e doar un suflet ce nu stie multe, caci cunoasterea automat l-ar infecta.

Ceva ma trage in jos. Tind sa cred ca e realitatea, dar tot el e, cu aceeasi mana rece cu care mi-a provocat aceeasi senzatie in urma cu un minut, sau mai multe, nu imi dau seama caci cred ca am pierdut notiunea de timp. Se tranteste in zapada si, nu inteleg de ce, dar fac acelasi lucru, fara ca macar sa ma impiedic de vreun gand. Il privesc si daca pana acum cateva secunde imi faceam griji, acum sunt sigura ca e un inger. Simt cum ii zambesc. Sunt fericita. In ochi imi intra fulgi mult prea mari de zapada. Ii inchid cateva secunde foarte puternic, poate doar pentru ca vreau sa pastrez pentru totdeauna senzatia asta.

Cateva intepaturi in obraji ma fac sa realizez ca inca zambesc, desi copilul a plecat de mult. Mi-am atins scopul, chiar daca incetasem sa ma mai gandesc la asta. Acel copil, care probabil are un nume frumos, acea fiinta pe care nu cred c-o voi mai intalni vreodata mi-a zambit si prin asta a schimbat totul.  E ciudat cum cu unii oameni e de ajuns o singura amintire, o amintire care stabileste bariera dintre trecut si viitor, ca sa te faca sa uiti de tot ce ai fost pana in momentul respectiv, atentia ramanandu-ti doar pe ceea ce esti sau urmeaza sa fii.

 

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s