Închide-o şi plân… fugi

O atmosfera prea agitata il face sa se retraga in camera in care poate sa se lupte cu propria persoana. Inchide usa, intr-un mod care pare relaxant, dar despre care stie ca e agitat. Se gandeste ca a incuiat de prea multe ori usa lui veche si alba, incat acum ii e imposibil sa intre si sa o lase deschisa. Probabil din acest motiv tipa mereu cand cineva o negljeaza. E prea obisnuit sa inchida tot in fata celorlalti si sa se dezlantuie in locul lui, in locul in care nici macar un suflet minuscul nu l-ar putea intalni sau cunoaste pe el, pe el cel ascuns tuturor.

Acum zambeste. Ochii sai pana atunci inchisi si tristi, stralucesc si impart fericire temporara cu peisajul obscur ce-l inconjoara.  Trec cateva secunde si isi trage scaunul dintr-un lemn prea deschis. Vrea sa scrie. Simte o nevoie disperata sa se descarce, mai ales acum. Cu o miscare mecanica isi intinde mana stanga si scoate o cutie maro dintr-un loc atat de evident si totusi atat de ascuns. Acelasi pix putin rupt ii umple mana dreapta. Ia o foaie din cutia plina de praf. Ce fericit era ca nu o mai folosise o perioada, dar echilibrul s-a interpus in peisaj. Ultima oara a scris in urma cu patru saptamani si trei zile. Ciudat ca era aceeasi ora, sau nu, tinand cont ca mereu pierde lupta cu el in fata intunericului.

Noteaza data, ora, si numarul foii. Scrie la persoana a doua, desi o face intr-un mod destul de ascuns. Si-a spus siesi ca toate foile lui vor avea un destinatar candva, dar in secunda urmatoare si-a dat o palma strigand si aruncand cutia intr-un mod destul de brutal „De ce sa intristezi pe cineva cu prostiile tale, dobitocule?”. Cred ca asta era problema lui. Mereu asculta tot, dar niciodata nu spunea nimic. Ii pasă prea mult si celorlalti deloc.

Realizeaza brusc ca nu mai vrea sa scrie, caci stie ca daca incepe acum, termina destul de tarziu si stie ca daca va reciti asta candva, va plange prea tare, el, barbatul, pentru ca in momentul asta nu avea de gand sa-si analizeze mintea. Era deja trist.

tumblr_n1okn8Eg6A1qj5oxwo1_1280

Se opreste. Isi arunca pixul printr-un gest nesemnificativ si isi intinde mana dreapta in fata ochilor. Se holbeaza. Niciodata n-a inteles de ce il fascineaza atat de mult mana asta a lui. Poate modul in care ii alearga sangele prin venele-i atat de proeminente ale antebratului sau poate pielea-i mult prea alba sau… brusc isi atinge indexul si se gandeste la cine e el, la ce va fi si… la ea. Oare totul nu e decat o masa e ganduri pe care n-o va intelege vreodata? A cerut ajutor, de cateva ori, dar stie ca oricat de mult i-ar pasa personei de langa, niciodata nu-l va intelege, pentru ca ii era imposibil sa spuna TOT. Rar intelege cu adevarat ce se intmpla cu el pentru ca de multe ori refuza sa se gandeasca la asta. Stie ca daca vrea sa-si rezolve „chestiile” trebuie sa se implice prea mult si a obosit…a obosit sa tot faca asta. Simte cum mana lui, mereu mult prea calda, acum era rece. Stia ca la un moment dat va ajunge asa, caci era imposibil ca ea sa nu-i reflecte vreodata caracterul. Inchide ochii si isi atinge meditativ tamplele. Se gandeste la ea si simte cum o lacrima ii cade pe obrazul drept. Stia ca a pierdut-o. Stia ca mereu a fost a lui si ca totusi niciodata n-a avut-o. Stia…

„A fost o zi trista.” Indoaie foaia si o pune repede si totusi linistit langa celelalte.

Inchide cutia maro si…plange.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s