Poti sa iesi din banal?

Everybody needs some time… on their own
Don’t you know you need some time…all alone

 S-a trezit si isi simtea mana stanga putin prea rece. Isi căuta telefonul. Intotdeauna voia sa stie cat e ceasul cu exactitate, o nevoie filozofica, dar esentiala pentru ea. Realiza ca a adormit intr-un mod bizar si ca in relaxarea ei de doua ore a ignorat trei mesaje. Ceva o facea sa nu-i pese, inchizând telefonul si concentrandu-se pe muzica prea pe gustul ei. Era in plin intuneric intr-o camera destul de veche cu foarte multe ferestre. Se simtea ca un arhitect satisfacut in propria constructie a mintii sale, iar locatia, fiind reala, nu putea decat sa pluseze de partea sentimenului. Ceva a facut-o sa se uite in jur. O curiozitate ce venea dinauntrul ei, inima parca o forta sa faca asta, creierul ramanandu-i sub influenta drogului pe note. Desi nu i se mai intamplase de ceva vreme, ii sclipea privirea in modul acela minunat totul datorita luminilor cu care era conturata aleea micuta din fata ochilor ei. Era ceva misterios in partea aceea a tabloului nocturn incat a inchis ochii pentru a-si aminti de minutul acela cel putin toata viata. Mereu a iubit momentele in care simtea ca descopera o noua vocatie pentru viata ei. Clipele in care stia ca-si va dedica viata pentru sentimentul pe care i-l oferea ceva atat de concret si inconcret in acelasi timp.

Un taram plin de stele se dezlantuia deasupra capului ei si a inceput sa zambeasca exact in modul ala idiot avand scanteierea tipica ce mereu reprezenta amprenta lui pe fata ei si pe care era sigura ca nu i-o mai poate oferi si altcineva sau altceva. Se pare ca s-a schimbat intre timp. Simtea cum noaptea aceea ii calma fiecare parte a corpului si cum i-l imbiba cu ceva misterios de placut. In acel moment inima ei se intregea adunand atenta partile singuratice si facandu-le un tot, o masa contopita cu parti invizibile dintr-un suflet ce isi gasise sensul.

Stia ca are mult prea multe pasiuni, dar niciodata nu se gandise ca acestea se pot materializa si o pot face fericita. Iar a realizat ca pentru asta traia, pentru momente ca acestea in care simtea cum e eroina propriei povesti. Toti vor sa simta care e scopul lor in viata, iar ea stia ca e diferita, ei i-au spus-o, stia ca fiecare zi a ei e o alta metoda spre o alta pasiune sau o regasire spre fiinta ce a fost intr-o alta presupusa viata, o materializare a unei persoane in varsta pentru clipele in care se simtea obosita si neinteleasa, a unei copile pentru momentele de imaturitate si pentru clipele cand radea cu pofta chiar si la glumele proaste, a unei mame pentru modul in care inca ii iubeste pe cei carora le spune ce pasiuni noi a mai descoperit intr-o zi oarecare pentru ceilalti, si mii de alte fiinte toate conturate atent in aceasta adolescenta ce ii purta numele si infatisarea.

Închide-o şi plân… fugi

O atmosfera prea agitata il face sa se retraga in camera in care poate sa se lupte cu propria persoana. Inchide usa, intr-un mod care pare relaxant, dar despre care stie ca e agitat. Se gandeste ca a incuiat de prea multe ori usa lui veche si alba, incat acum ii e imposibil sa intre si sa o lase deschisa. Probabil din acest motiv tipa mereu cand cineva o negljeaza. E prea obisnuit sa inchida tot in fata celorlalti si sa se dezlantuie in locul lui, in locul in care nici macar un suflet minuscul nu l-ar putea intalni sau cunoaste pe el, pe el cel ascuns tuturor.

Acum zambeste. Ochii sai pana atunci inchisi si tristi, stralucesc si impart fericire temporara cu peisajul obscur ce-l inconjoara.  Trec cateva secunde si isi trage scaunul dintr-un lemn prea deschis. Vrea sa scrie. Simte o nevoie disperata sa se descarce, mai ales acum. Cu o miscare mecanica isi intinde mana stanga si scoate o cutie maro dintr-un loc atat de evident si totusi atat de ascuns. Acelasi pix putin rupt ii umple mana dreapta. Ia o foaie din cutia plina de praf. Ce fericit era ca nu o mai folosise o perioada, dar echilibrul s-a interpus in peisaj. Ultima oara a scris in urma cu patru saptamani si trei zile. Ciudat ca era aceeasi ora, sau nu, tinand cont ca mereu pierde lupta cu el in fata intunericului.

Noteaza data, ora, si numarul foii. Scrie la persoana a doua, desi o face intr-un mod destul de ascuns. Si-a spus siesi ca toate foile lui vor avea un destinatar candva, dar in secunda urmatoare si-a dat o palma strigand si aruncand cutia intr-un mod destul de brutal „De ce sa intristezi pe cineva cu prostiile tale, dobitocule?”. Cred ca asta era problema lui. Mereu asculta tot, dar niciodata nu spunea nimic. Ii pasă prea mult si celorlalti deloc.

Realizeaza brusc ca nu mai vrea sa scrie, caci stie ca daca incepe acum, termina destul de tarziu si stie ca daca va reciti asta candva, va plange prea tare, el, barbatul, pentru ca in momentul asta nu avea de gand sa-si analizeze mintea. Era deja trist.

Se opreste. Isi arunca pixul printr-un gest nesemnificativ si isi intinde mana dreapta in fata ochilor. Se holbeaza. Niciodata n-a inteles de ce il fascineaza atat de mult mana asta a lui. Poate modul in care ii alearga sangele prin venele-i atat de proeminente ale antebratului sau poate pielea-i mult prea alba sau… brusc isi atinge indexul si se gandeste la cine e el, la ce va fi si… la ea. Oare totul nu e decat o masa e ganduri pe care n-o va intelege vreodata? A cerut ajutor, de cateva ori, dar stie ca oricat de mult i-ar pasa personei de langa, niciodata nu-l va intelege, pentru ca ii era imposibil sa spuna TOT. Rar intelege cu adevarat ce se intmpla cu el pentru ca de multe ori refuza sa se gandeasca la asta. Stie ca daca vrea sa-si rezolve „chestiile” trebuie sa se implice prea mult si a obosit…a obosit sa tot faca asta. Simte cum mana lui, mereu mult prea calda, acum era rece. Stia ca la un moment dat va ajunge asa, caci era imposibil ca ea sa nu-i reflecte vreodata caracterul. Inchide ochii si isi atinge meditativ tamplele. Se gandeste la ea si simte cum o lacrima ii cade pe obrazul drept. Stia ca a pierdut-o. Stia ca mereu a fost a lui si ca totusi niciodata n-a avut-o. Stia…

„A fost o zi trista.” Indoaie foaia si o pune repede si totusi linistit langa celelalte.

Inchide cutia maro si…plange.

Ce nu vezi

Ce nu vezi tu, e in fata mea

Ce nu vede el, vede ea

Ce n-am vazut noi, vedeti voi,

Iar cei ce nu vad, pier…

Ce nu spui tu, e ce stie ea

Ce nu spune el, e povestea sa

Ce nu spunem noi, n-auziti voi,

Iar cei ce n-aud , pier…

Efectul unui suflet de un metru 45

Are obrajii rosii in contrast cu palidul chip rotund si mic ascuns sub gluga-i prea mare ce pare ca il domina. Zambetul i se reflecta siret de acolo fix pe retina mea si ma atrage, caci in monotonia mea se pare ca vreau sa aflu motivul unui individ atat de fericit.
In momentul asta ma tem ca si el va fi una dintre persoanele care par fericite, dar care sufera mai mult decat si-ar imagina cineva vreodata. Totusi, inca sper ca e prea mic ca sa i se intample asta.

Ma opresc in intersectia care ma pune sa decid mult  prea repede daca sa imi continui drumul si sa il ignor sau..dar cine poate ignora un om fericit? Acum astept, astept un indiciu, un semn ca si eu pot fi la fel de fericita, astept, desi stiu cat de mult nu imi place sa stau neputincioasa lasand sa treaca momente, clipe, vieti pe langa mine. Rabdarea nu m-a caracterizat vreodata si nici nu cred ca o pot intelege pentru ca sunt convinsa ca rabdarea aduce tristete si, odata cu ea, liniste profunda, caci singurul rationament ce mi-ar face sangele sa circule mai lent, un organ sa cedeze in favoarea altuia, inima sa fie mai calma, m-ar duce la linistea pe care nu mi-o doresc, asa ca agitatia. , cat timp are efectul invers, mi-e benefica.

Acum, cand deja il privesc mai atent,constat ca nu are mai mult de un metru 45. E un copil, ce ma asteptam? Isi arunca rapid ghiozdanul in fata primului bloc din intersectie, probabil pentru ca nici lui nu-i place rabdarea, si alearga undeva. Nu imi dau seama exact unde, sunt prea departe. Ma apropii si campul meu vizual isi atinge iar scopul. Ma intreb care e limita la care pot ajunge cand am un astfel de scop.

Cred ca ma pierd in ganduri si ca subtilitatea ma abandoneaza, caci copilul se uita la mine speriat. Acum nu mai sunt in intersectie, ci la un metru de el. Nici nu am sesizat cand am trecut strada. Uneori, constat ca norocul salveaza vieti caci vrea sa ajungem la un compromis cu sufletul nostru, car  e incapabil sa ne abandoneze fara sa lamureasca situatia.

Nu intelege. Nici eu nu inteleg ce fac, sincer. Stam asa cateva secunde si simt ceva pe cat de simplu, pe atat de zguduitor pentru o parte din mine. Ceva rece imi atinge fin mana stanga si il vad iar. Zambetul acela. Zambetul ce devenise scopul meu. Baietelul, purtandu-mi un discurs prin ochii-i pe care acum ii vad prea clar ma linisteste. Ma trage de mana si il urmez. E ciudat ca am incredere in cineva atat de repede, dar el putea sa imi faca orice rau, caci tot n-as fi scos vreun cuvant, nu m-as fi agitat. Oare fericirea m-ar putea face sa am rabdare?

De ce oamenii au incredere oarba in copii si de ce acestia au in oamenii mari? Daca as putea, as opri timpul numai pentru copilul acesta, caci nu vreau sa creasca si sa invete ca oamenii sunt si rai, ca trebuie sa fie atent sa nu-l raneasca cei din jurul lui, ca trebuie sa isi gradeze increderea, ca trebuie sa se astepte sa fie dezamagit. El e asa naiv si pur si mi-e atat de teama ca va fi prea murdar in jurul lui pentru cat va putea suporta atunci. El e doar un suflet ce nu stie multe, caci cunoasterea automat l-ar infecta.

Ceva ma trage in jos. Tind sa cred ca e realitatea, dar tot el e, cu aceeasi mana rece cu care mi-a provocat aceeasi senzatie in urma cu un minut, sau mai multe, nu imi dau seama caci cred ca am pierdut notiunea de timp. Se tranteste in zapada si, nu inteleg de ce, dar fac acelasi lucru, fara ca macar sa ma impiedic de vreun gand. Il privesc si daca pana acum cateva secunde imi faceam griji, acum sunt sigura ca e un inger. Simt cum ii zambesc. Sunt fericita. In ochi imi intra fulgi mult prea mari de zapada. Ii inchid cateva secunde foarte puternic, poate doar pentru ca vreau sa pastrez pentru totdeauna senzatia asta.

Cateva intepaturi in obraji ma fac sa realizez ca inca zambesc, desi copilul a plecat de mult. Mi-am atins scopul, chiar daca incetasem sa ma mai gandesc la asta. Acel copil, care probabil are un nume frumos, acea fiinta pe care nu cred c-o voi mai intalni vreodata mi-a zambit si prin asta a schimbat totul.  E ciudat cum cu unii oameni e de ajuns o singura amintire, o amintire care stabileste bariera dintre trecut si viitor, ca sa te faca sa uiti de tot ce ai fost pana in momentul respectiv, atentia ramanandu-ti doar pe ceea ce esti sau urmeaza sa fii.

 

 

Ştii cine e ea?

Tot ce ţine de ea pare firesc şi banal, dar prea puţini au observat detaliile ce i se ascund în ochii-i maronii atunci când priveşte în gol şi îşi muşcă buza de jos. Buza ei e jurnalul pe care îşi însemnează fiecare gând. Acolo şi-a pus toată încrederea, căci nişte foi de hârtie pline de cuvinte nu ştiu să-i păstreze secretele, care nu sunt decât amintiri analizate excesiv sau idei ce o compun pe ea ca simplă fiinţă.  Noaptea se simte cel mai bine. Îşi găseşte fericirea în momentul când îşi alege o carte din cele 5 care aşteaptă acolo in fiecare seară. E momentul ei, e clipa când sufletul i se relaxează pe notele aceleiaşi melodii din fiecare zi.
Ea este cea care asculta mult prea tare in căşti că ploaia nu-i spală păcatele şi îşi doreşte atât de mult să plouă. Iubeşte ploaia pentru că adoră aburul din cimentul prea cald din lunile în care îşi arde pielea sub un soare mult prea lacom sau din lunile în care mâinile-i sunt prea îngheţate şi au nevoie de stropii-i călduţi, de atingerea lor brutal de fină. Câteodată îşi doreşte furtuni, căci ştie că cel mai bun remediu al unui dezastru este un altul mai mare, sau mai mic, dimensiunea este irelevantă, oricum.
Deşi obişnuieşte să completeze în fiecare zi, cu câte o cărămidă, zidul dintre ea şi ceilalţi, uneori descoperă că acesta începe să aibă fisuri. Oh, şi cât iubeşte clipele acelea în care îşi disecă propria fiintă în faţa cuiva. Atunci când poate să fie propriul doctor asupra sufletului ei. Atunci când îşi alege ajutoare dintre cele mai bune, pe care le selectează de mii şi mii de ori în gândurile ei.
Ea iubeşte atât de mult oamenii, deşi în fiecare seară îşi dă seama că iar a fost dezamagită. A realizat că atunci când iubeşte o face pur, îşi invoacă toate particulele ce o compun. Dacă vrea să scape de sentimente, nu reuşeşte într-un an. De ce oamenii nu uită lucruri importante? Trist e că a realizat ca nici nu poată să facă magie să apară sentimente acolo unde ştie că ar trebui să fie.
Cred că e puţin obosită. E timpul să lupte mai mult pentru ea şi să iubească mai puţin sau măcar să ofere doar cât primeşte. Orice lucru bun se termină la un moment dat. A făcut mult prea mult timp risipă de sentimente.
Ea nu poate fi descrisă în câteva fragmente, tu poţi?

Clipe

-Ce faci?

-Bine, ma imbrac. Tu?

-Te vezi cu Radu?

-Da. E ciudat ca am atatea emotii?

-Baai, si eu am, daca vrei sa stii sincer. Sper sa fie perfect. Sunteti adorabili acum si ma tot intreb cum o sa aratati in alt stadiu!

-Mereu ma faci sa zambesc! Esti cea mai minunata prietena, te iubesc!

-Si eu pe tine! Hai, grabeste-te, nu vrei sa intarzii fix acum!

Maria inchide, isi arunca rapid telefonul in buzunarul paltonului ei de un negru molipsitor si isi ia grabita cheile. O ultima privire aruncata rapid in oglinda din hol si pleaca. Stie sigur ca el a ajuns, caci se intalneau fix in spatele blocului ei si-i era imposibil sa nu se uite pe geam sa vada daca a venit, sau, nu neaparat voia sa vada daca era acolo, doar ca inima ei nu mai avea rabdare.Voia sa nu fie chiar atat de surprinsa, caci niciodata nu era sigura cum reactioneaza atunci cand e prea emotionata.

Deschide usa mult prea grea a blocului si isi aminteste brusc faptul ca a uitat sa-si ia manusile sau macar fularul pe care obisnuia sa-l poarte in fiecare zi. Incepe sa se panicheze, dar e prea superstitioasa sa se mai intoarca. Chiar daca ar vrea, acum ii e cam imposibil, caci momentul la care a visat toata ziua e chiar prezentul. Radu e in fata ei si ea inca se comporta de parca ar fi vazut o stafie. El ii zambeste foarte dragut si o imbratiseaza atat de puternic, incat uita chiar si de ultima urma de frig ce ii invadase corpul. Abia acum incepe Maria sa realizeze ca Radu e cu mult mai inalt decat ea, caci abia poate sa-i vada peste umeri, din pozitia in care se afla. Nu mai vrea sa se desprinda din bratele lui pe care acum le percepe foarte puternice, sau de sub scutul protector al parfumului lui, dar se pare ca minutul a trecut si ultimul strop constient de ratiune din ea, ii spune ca trebuie sa se dezlipeasca cumva de el, dar nu inainte ca el s-o sarute incet pe frunte,exact in modul ala nebunesc de agitat, ca de fiecare data.

-De ce zambesti asa?

-Cum?

-Asa.

-Nu stiu, sunt fericit. Hai sa facem o poza!

-De ce?

-De ce sunt fericit sau de ce vreau sa facem o poza?

-Ambele.

-Momentul asta. Vreau sa mi-l amintesc.

-De ce vrei sa obligi prezentul sa-ti aminteasca de trecut?

-De ce ai crede ca n-as vrea sa introduc si viitorul in situatia asta?

-De ce ai vrea?

-De ce as ezita vreo clipa asta?

-Hai sa facem poza aia.

-Ai renuntat cam repede.

-Pot sa fac poza si sa nu zambesc, deci eu castig in final.

-Zambeste! Esti frumoasa cand zambesti!

Deja au ajuns la bancuta din capatul aleii, pe care acum cateva zile stateau stapane cateva mormane de zapada. Maria mereu si-a dorit sa aiba un loc al ei, dar niciodata n-a gasit unul si mereu o intrista simplul gand ca e incapabila s-o faca. Acum, se pare ca nu prea-i mai pasa, caci a inceput sa realizeze ca orice loc e inutil fara cineva langa ea. Cu Radu niciodata nu i-a pasat unde, cand se intalnesc. Era fericita oricum. Mereu si-a imaginat ca o sa fie minunat.

Se aseaza incet pe banca prea verde pentru anotimpul asta si intr-un mod aparent miraculos, ii vede imaginea lui intr-un ciob de sticla aruncat pe zapada mult prea inghetata. E atat de derutata, incat nici nu crede ca e real ce vede si se tot gandeste ca ciobul e o urma din sufletul ei pustiit sau prea sufocat, nu poate spune exact cum este. Acum ii vede chipul, care parca s-a schimbat de cand l-a vazut ultima oara. Are un inceput de barba pe tenul lui curat, conturat prea in graba dupa modelul bine trasat al unui barbat cu suflet de copil. Chipul asta, desi fericit, nu poate sa ascunda tristetea pe care a tot suferit-o pana acum, dar asta o face pe ea sa tina la el si mai mult, caci vrea sa-i alunge sentimetele alea. El si-a cam dat seama ce incearca ea sa faca si ii zambeste brusc, exact ca atunci cand o saluta sau cand o priveste fix, inainte sa se imbete cu atingerile buzelor ei. Isi trece mana stanga prin parul lui atat de negru si cu dreapta ia ciobul, in care mai devreme i se oglindea toata frumusetea.  Acum il tine fix in fata lor si pentru prima data, imaginea lor e perfecta, incat ciobul ala arata ca cea mai de lux oglinda din Univers. Parul ei castaniu aruncat neglijent in buclele-i firave ii atinge pielea obrazului lui, iar ochii lor moronii  se privesc cu o pasiune prea mare ca sa poata fi vreodata intrerupta. Incep sa zambeasca prosteste, iar el ii atinge obrazul drept cu mana sa atat de calda, care parca nu se mai satura de ea. Ii mangaie fin tegumentul si ii contureaza atat de delicat partile rosii cauzate de frig. Inca o priveste atat de patrunzator, incat simte cum i se contracta sangele si cum ii e aproape imposibil sa mai respire. Cu degetul mare ii previne buza de atacul ce are sa o deranjeze putin si in secunda urmatoare isi lasa grijuliu buzele foarte apasat pe ale ei. Se apropie cu atat de multa presiune, incat ii musca buza de jos si ii vindeca cu limba urma de sange cald de pe chipul ei inghetat. E atat de implicat incat scapa ciobul si o cuprinde cu ambele maini incat aproape ca ii ia tot aerul si  asteapta sa se prabuseasca in bratele lui.  Prea mult zgomot, prea multe cioburi si prea multa lumina. Farurile unei masini se apropie anormal de repede de ei. Nu mai erau pe bancuta lor si ceva ii nelinistea… Se tineau de mana, dar zgomotul si lumina deja ii invadasera. Ceva s-a dus…

Descompunere

Am ajuns prea devreme. Urasc sa ajung prea devreme. Imi asez putin paltonul prea negru si imi verific ceasul. A intarziat 3 minute. E prea greu sa-mi dau seama daca ce simt acum e grija pentru el, caci imi amintec ca ultima data cand a intarziat abia a reusit sa nu devina un inger. Patru minute si deja vreau sa-l sun. Ce bine ca i-am pastrat numarul de telefon in momentul acela cand am renuntat la trecut. Cinci minute, cinci minute de cand observ actul sinucigas al frunzelor palide ce-si infrang orgoliul in asa fel incat se multumesc si cu o ultima atingere grabita ale acelorasi incaltari negre. Ma tot intreb, oare ele ar prefera alta soarta daca li s-ar permite sa-si aleaga locul in care ajung sa se descompuna?  Ar avea vreun rost sa se controleze intr-atat, desi stiu ca speranta lor incepe sa ia valori sub zero?  Oare ar prefera sa fie vazute in cea mai cumplita forma, doar pentru a nu muri singure?

Zece minute. Creierul ma obliga sa plec, desi inima m-ar tine aici toata noaptea. Imi iau incet geanta si ma uit atent cand fac primul pas. Ma uit atat de atent, incat tresar cand simt caldura a doua brate ce ma strang disperate.  Intorc reflexiv capul si ma mir cand il vad legat de mine in modul asta.  Simt ca ceva din el s-a stins, caci ochii-i sunt umezi iar parul arata de parca ar fi fost ignorat. Inca i se vede in el umbra mainii drepte, in miscarea ei de a-l atinge trecator. Nici nu realizeaza ca a intarziat, dar totusi isi cere scuze cu tot ce tine de el, caci nu l-am mai vazut vreodata atat de devastat. Incerc sa-i zambesc, iar el arata de parca de asta ar fi depins viata lui. Imi contureaza cu degetele mainii stangi buzele care parca l-au inseninat si ma saruta delicat pe frunte. Cu mana dreapta comunica cu parul meu si se joaca rapid si discret cu el. Apoi ma priveste. Oh, cat de tristi ii sunt ochii. Urma unei lacrimi i-a ramas pe obraz si incerc s-o fac sa dispara, mangaind-o. Inca ma priveste, si acum ma apuca fragil de gat, incalzindu-si usor mainile. Se apropie plin de o atentie pe care n-o pot intelege si-mi atinge usor buzele-mi muscate cu ale lui. Ma saruta atat de adanc, incat nu-mi dau seama daca-mi mai respir propriul aer sau daca i-l fur pe-al lui. E atat de tulburat incat mainile lui, in urma cu cateva minute reci, acum, simtindu-le inca pe gatul meu, incep sa-mi arda pielea. Imi elibereaza usor faţa si incearca sa se aseze incet pe frunzele care abia au cazut pentru sufletul lui. Ochii i se umplu de lacrimi si vantul incepe sa arunce cu frunze in noi, de parca ar fi fost cuvintele lui din alte momente. Ma asez langa el. Acum tace. E devastat..

Fug, dar încă aş…

Alerg de prea mult timp si simt cum coapsele incep sa ma doara. Genunchiul meu e prea uzat pentru varsta mea. Gambele aproape ca incep sa-i cedeze presiunii si nimic ce-mi apartine nu ma mai asculta. Inca alerg, iar memebrele inca ma dor. Torsul meu se simte inutil, epuizat, prea greu pentru picioarele mele, si totusi el e povara pe care trebuie s-o car in fuga nebuna. Agitatia e peste tot in jurul meu, dar ceva ma face sa raman imuna, desi alerg fara oprire de o vreme, incat simt perioada in mainile-mi care acum incep sa se moleseasca si in urmele de pe chipul acoperit de fire albe de par, ce acum cateva secunde erau de un negru intens. Probabil iluzia adrenalinei imi maseaza usor perceptiile, incat ceva ma tine in loc, desi inca ma vad alergand.  Si nu, nu vad sa ma opresc curand, caci desi pulsul mi-e ridicat si corpul contractat, muschii mei alearga pe un teren vid in care se cred unici, unici intr-un mediu inutil, un mediu fara speranta, fara viata.

Inca alerg. Oamenii agitati n-au incetat si ii vad atat de nemilosi. Simt cum se napustesc asupra mea, vor sa ma sfasie, sa ma atinga delicat si dur, sa imi simta deliciul durerii si sa ma imbete cu otrava lor. Sa ma hraneasca cu minciuni sau cu adevaruri false, sa ma faca sa privesc ipoteze inconcrete si sa ma drogheze cu duhoarea lumii. Sa ma faca sa miros imputita lor aroma si sa ma indoape cu corpuri identice si ascunse. Totul e vag in vointa lor, totul e vag pentru mine.

Cuvintele astea tot mai dese imi fac venele sa se contracte, sa se umfle pana la pragul exploziei, sa se albastreasca ingrozite si sa-mi alunge tot sangele catre ceva-ul spre care alerg.  Tremuratul abia a aparut, dar nu pare sa persiste. E prea slab pentru ei, e prea slab pentru mine, incat se duce repede, incat aproape ca ma obsedeaza raceala lui, modul in care m-a ocolit, cand poate aveam nevoie sa-l simt. Creierul mi se descompune, iar mintea mi se imprastie in mii si mii de parti doar pentru a aduna ramasitele. Totusi, incapabilitatea e departe de a fi simtita, caci niciodata n-am simtit mai multa putere ca acum. Totul se deschide in fata mea, il analizez, il resping, il ignor, si nu il accept, il las in urma mea, caci inca alerg si el a obosit, nu tine pasul. Nimic nu ma mai urmareste, nici sufletul care, desi atat de unic, pare refolosit, uzat de atatia si stors de fanteziile trecutului, sufocat de pofta prezentului, nedaruit viitorului. Tocmai d-aia el cedeaza, ma face sa nu-i mai aud ritmul, imi schimba perceptia, e prea calm ca sa-l mai suport in negarea continua din juru-mi. Prea tarziu isi revine ca sa mai am pofta de el. Totul a pierit, nimic nu mai e totul, ceva-ul e totul, ceva-ul e nimic, ceva-ul era acolo, iar acum descopar ca fascinatia mea se hraneste cu nimicuri, se indoapa cu vagul, cu inconcretul, cu inutilul.

Simt mirosul putred la ceea ce obisnuia sa fie frumosul. Epuizat pana la limitele pe care nu le poate vedea la mine, banalul e ocolit de adrenalina ce-mi inconjoara toate componentele, tot ce formeaza Eul, tot ce obisnuiam sa fiu, tot ce sunt, tot ce poate voi fi, daca continui sa alerg. Duhoarea vrea sa ma ameteasca. Vijelie de simtiri, inima fara sentimente, inima doar ca organ, creier fara ganduri, creier doar ca organ. Lemn in juru-mi, lemn ce vrea sa-mi blocheze calea…si pamant, pamant ce vrea sa nu ma mai lase sa respir. Eu vreau sa continui sa alerg…

Scuze c-am aj…

Iar am intarziat. Nu stiu daca o sa mai fiu vreodata punctuala. Ma grabesc sa inchid usa si ies repede prin spatele blocului. Vantul tomnatic ma izbeste puternic si imi arunc zgomotos cheile in geanta-mi prea lunga. Fara sa ma opresc imi asez putin paltonul si imi arunc delicat, zic eu, fularul dupa umarul stang. Suvitele imi intra in ochi si abia mai vad. Acum imi pare rau ca nu mi-am prins parul, dar nu mai aveam timp. Ma opresc cateva secunde, timp in care imi ascund siretul in gheata dreapta. Nu am timp sa il leg. Inca ma grabesc, data viitoare o sa plec mai devreme de acasa, o sa merg incet si o sa am o gramada de timp…dar mereu zic asta si niciodata n-o fac. E inca ceva de pe lista mea de lucruri pe care tot vreau sa le fac…candva.

Oare de cat timp trebuia sa fiu acolo? De cinci-zece minute, oare? Dupa expresia lui, cred c-au trecut douazeci. E deja la a doua tigara, face cerculte de fum si priveste in gol.  Il ador cand face cerculete. Simt ca ma holbez si nu stiu cand am ajuns asa de repede sau, macar, cum mi-am dat seama ca e el. Cred ca am inceput sa-l simt, indiferent de distanta dintre noi. Se pare ca nu sunt singura care se holbeaza, caci m-a vazut si el si acum ii simt deja privirea. Deja mi-e cald. Mereu mi-e cald cand se uita asa la mine si stiu ca e destul de frig afara, caci am mainile foarte reci si rosii, iar automutilatul n-a fost in lista mea de azi. Simt ca tremur, caci se apropie. Iar si-a dat parul din ochi in modul ala, iar acum nu mai e trist. Pare fericit, caci imi zambeste. A uitat chiar si sa mai fumeze, caci de aici vad cum i se imprastie fumul pe membru. Pare ca nu-i mai pasa de lucrul ce pana acum cateva secunde era la baza existentei sale pentru a nu ceda nervos. Tot ce vreau acum e sa ajung mai repede la el si sa il imbratisez. Sa simt cum ii vibreaza corpul. Sa-mi dau seama daca e cu adevarat bine. Sa imi pun mainile in jurul lui si sa ma joc cu parul lui, in timp ce el se joaca cu mintea mea si ma saruta deja de parca ar vrea sa-mi ia toata viata. Il musc usor de buza de jos si imi desprind gura printr-un zambet. E nemultumit, si ma imbratiseaza mai tare. Vine spre mine si isi lipeste atat de mult corpul de al meu incat numai patru straturi de haine sunt intre noi si pot sa jur ca simt cum ii pulseaza inima, de parca ar fi a mea. Isi pune vijelios si totusi, delicat, mainile in jurul fetei mele, ma priveste iar cu ochii lui albastrii si simt ca ma scufund aici. Nu mai am aer, dar asta nu-l impiedica sa mi-l fure pe tot si sa imi stranga buzele atat de tare cu ale lui, incat ma face sa il strang si mai tare de par si sa ma ridic pe varfuri ca feţele noastre sa fie mai apropiate. Imi place reactia lui  dupa ce il musc. Se razbuna atat de tare incat simt ca ma omoara cu pasiune si dorinta. Acum isi tine mana stanga  in acelasi loc, dar pe cea dreapta o foloseste sa-mi mangaie tot gatul in modul ala nebunesc de delicat  si apoi se foloseste de buze sa acopere umbrele degetelor. Ochii mei sunt tot inchisi, caci nu pot sa mai tin minte unde suntem noi acum. Vreau sa ma sarute iar, vreau sa-i simt iar buzele alea pe ale mele si incerc sa rup putin legatura dintre el si gatul meu, dar bineinteles ca nu vrea sa-l opresc si continua in asa fel incat imi imblanzeste toata firea. Ceva nu e real in modul lui de a-mi acapara gatul, caci simt o vibratie in corp si el nu se opreste. Deja a ajuns in punctul sesibil si simt ca si el realizeaza asta. Isi foloseste indexul mainii stangi care pana acum a stat cuminte pe obrazul meu si-mi atinge buzele. Imediat incearca sa ma priveasca, dar eu sunt prea ocupata ca sa ma calmez, caci el imi mangaie claviculele atat de puternic incat toate gandurile imi alearga pe undeva prin jurul nostru. Cu mana sa dreapta care inca nu s-a oprit imi apasa pielea pe gat si cred ca incearca sa deseneze ceva. Nu pot sa realizez ce voia sa fie, caci imediat ma musca atat de incet, incat puterea care ar fi trebuit sa fie acolo imi mareste viteza sangelui, vibrez si imi deschid reflexiv buzele incat imi infig dintii in degetul lui ce mai devreme imi atingea buzele. Ii aud un suspin, deschid ochii si il vad cum zambeste prostut la mine. Cat pot sa-l iubesc, caci iar se uita la mine cu ochii lui ca niste nori incarcati, caci iar isi reia cerculetele din tigara uitata acum cinci minute, caci iar ma face sa zambesc in halul asta.

http://www.youtube.com/watch?v=RdwT2RQcarQ

Acea claviculă. Acele secunde.

Te observ deja cu ochii minţii de şaptesprezece minute. Simt vibraţia corpului tău ca şi cum între noi n-ar fi atât de multă materie primă. Numai câteva zeci de secunde măsurate în 150 de paşi mă despart de locul în care urmează să mă îmbăt cu esenţa ta, mă privează de amintiri, de fericire, de prezent, trecut şi viitor.

Deşi port doar o fustă ce-mi acoperă puţin coapsele şi am o bluză neagră prea lungă, nu simt răcoarea de care se tem toţi în jurul meu. Nici prin minte nu-mi trece să-mi alung suviţele blestemate ce mi-au invadat deja jumătate de faţă pentru că stiu că şi ele se vor bucura să fie gâdilate de indexul tău. Deja nu mai am destul oxigen, iar muzica din caşti începe să mă nelinişteasca, ceea ce nu mi se întâmplă prea des.  Încep să cred că mintea mea nu mai are loc pentru altceva în afara ta, încât mi-e frică de momentul în care o să uit de mine în favoarea ta. Simt că mă pierd încet-încet în lumea asta, ca şi frunzele colorite ce cad fără voia lor din copacii pe lângă care trec în calea mea spre emoţie, spre sentiment.

Încă un minut şi o să-mi răsfăţ privirea cu imaginea ta, încă un minut până îmi vei atinge delicat zona palmară şi-mi vei râzgâia fiecare deget. Încă treizeci de secunde până îmi vei sufoca buzele cu sărutul tău ca să-mi arăţi că nu sunt singura care duce lipsă de aer în prezenţa ta. Tot atunci îmi vei alinta şi acele fire de păr care tânjeau după tine şi îmi vei mângâia obrajii în acelaşi ritm chinuitor de plăceri tipic ţie. În doar câteva secunde, contactul dintre tine şi clavicula mea mă va face să tresar şi mă voi pierde iar în ochii tăi negri şi-mi voi aduce iar aminte de tipul în palton de culoarea cenuşei, tipul cu părul doborât de vânt ce mi-a spus acel bună, tipul pe care-l las acum, după epuizarea secundelor, să mă cuprindă cu braţele, să îmi acapareze buzele, să mă domine cu tot, cu tot ce ţine de el…